Examen Arta Actorului (masterat), „Niște fete” de Neil LaBute

Adina Tășchină, Ruxandra Coman și Adrian Țofei în examenul de Arta Actorului din anul II sem.I de masterat coordonat de Prof. univ. dr. Ștefan Velniciuc și Lect. univ. dr. Florin Grigoraș, Universitatea „Spiru Haret” din București, Masterat Artă Teatrală (31.01.2012). Acestea sunt scenele Sam-Guy și Lindsay-Guy din „Niște fete” de Neil LaBute, în câte două părți fiecare:

Creația actorului

de Adrian Țofei (19.12.2011)

„Procesul, nu succesul!” (Ion Cojar)

Actorul poate fi creator și nu interpret doar atunci când trece printr-un șir de procese psiho-emoțional-intuitive autentice. Aceste procese pot fi autentice doar atunci când:

- sunt noi, necunoscute până în clipa creației, neputând fi anticipate;

- sunt unice și irepetabile;

- nu pot fi controlate sau analizate în mod conștient în timp ce au loc; omul nu se poate observa pe sine în timpul procesului autentic de creație, acest lucru întrerupând procesul.

Opera de artă a actorului e reprezentată tocmai de aceste procese subconștiente, conștiente și supraconștiente și nu de rezultatul lor, așa cum e în cazul altor arte. Paradoxal, arta teatrală este opusă artei actorului, vizând rezultatul final și nu procesul, motiv pentru care teatrul poate fi considerat cel mai mare dușman al actorului.

Actorul de metodă e omul care transformă convențiile în adevăr de viață. El nu este interesat de ideea de a juca teatru, ci de metoda (calea) prin care să-și sporească vulnerabilitatea în asumarea convențiilor, spre a ajunge la o trăire totală/autentică/adevărată/reală, la finalul căreia să fie schimbat în mod ireversibil ca om. Doar atunci spectatorul poate empatiza total cu actorul.

Procesele de creație nu pot fi controlate conștient, dar pot fi controlate circumstanțele în care s-ar putea manifesta, circumstanțele în care s-ar putea manifesta creativitatea în orice domeniu, nu numai artistic:

- tinderea către un ideal uman universal valabil (cu optimism, prin imaginație/visare);

- asumarea regulilor „jocului” (prin disciplină și autodisciplină);

- avântarea în necunoscut (cu vulnerabilitate, renunțând la certitudini, dându-ne libertatea de a greși, folosindu-ne spiritul ludic, ancorându-ne în real/prezent, făcând alegeri și acționând fără jumătăți de măsură spre atingerea unui obiectiv prin încercarea reală de-a schimba ceva într-o persoană sau într-un grup de oameni).

Acolo, în necunoscut, „coboară îngerul” - cum numea Ion Cojar revelația în creația actorului.

Să mă îndrăgostesc de Iulia

de Adrian Țofei (08.12.2011)

Mostră de text din cadrul experimentului meu ce vizează vulnerabilitatea în scrierea dramatică și-n arta actorului, aflat în legătură cu proiectul „Scrie despre tine” inițiat de Vera Ion și Sorin Poamă, proiect ce-și propune să genereze o platformă de texte dramatice noi inspirate din experiențe personale. Textul de mai jos va face parte din piesa de teatru la care lucrez în prezent.

Eu sunt Adrian Anghel; mi se zice Adrian, Adi sau Anghel, dar nu-mi place să mi se zică Anghel.

Din cl. I până în cl. a VII-a am fost îndrăgostit de Lăcrimioara, colegă de clasă. Mă plimbam zi de zi prin curte sau prin casă și-mi imaginam situații excepționale care ne-ar fi adus împreună, fiindcă ea nu mă plăcea, fugea de mine. De exemplu, pe la 12 noaptea, plimbându-mă prin curte, îmi imaginam cum ar fi ca ea să aibă un accident în fața porții mele, să se lovească cumva la un picior, iar eu, fiind singurul la ora aia afară, să o ajut, să o salvez, să o aduc în casă, să o îngrijesc, să dormim peste noapte împreună, să fiu eroul ei! Nu s-a întâmplat.

Tot când eram în școala generală m-am îndrăgostit de o actriță foarte drăgălașă cu pantaloni negri mulați – așa o văzusem în filmul respectiv – care era salvată de un băiat curajos din infernul SF! N-am reușit nici până azi să aflu titlul acelui film din care am prins eu acea secvență pe TVR1 pe TV-ul alb-negru al mamei. Tot atunci m-am îndrăgostit și de Cristina, una dintre fetele care veniseră în gazdă la noi; eu eram în clasele I-IV, iar ea era la liceu; o gâdilam, o tachinam! A plecat după un an.

În liceu m-am îndrăgostit de Britney Spears; decupam pozele cu ea din reviste, colecționam postere cu ea. I-am trimis chiar și un email în care am avertizat-o că am visat-o îmbrăcată în roșu și, fiind perioada în care era însărcinată, i-am zis să fie atentă cu sarcina că-mi zisese mama că nu e semn bun acel vis. Nu mi-a răspuns la mail. M-am îndrăgostit de Anca cât am stat la căminul UNATC pe perioada examenului de admitere la facultate. Ea era atunci fosta prietenă a colegului de cameră pe care l-am avut în perioada admiterii. Acum sunt căsătoriți.

În facultate am fost îndrăgostit de colega Elena în anii I și II; în fața ei mi-am deschis total sufletul, dar îi eram antipatic și făcea tot posibilul să-mi arate asta, la fel cum făceam și eu tot posibilul să-i demonstrez c-o iubesc! În anul III de facultate am făcut eu un efort psiho-emoțional și mi-am reprimat sentimentele; mi le-am blocat cumva; n-am mai suferit pentru ea, dar de atunci nu mai pot debloca ceea ce-am blocat și nu mă mai pot îndrăgosti. De fiecare dată când îmi place o fată, se întâmplă ceva incontrolabil și nu pot simți nimic mai mult decât un simplu „o plac”; o fi un fel de mecanism psiho-emoțional de autoapărare, ca să nu fiu rănit, dar m-am săturat de el! Vreau să mă îndrăgostesc! Nu mai vreau doar sex!

Aș putea totuși să mă îndrăgostesc de Iulia; e actriță; m-am trezit zilele astea imaginându-mi cum ar fi dacă la vară, urcând la cruce pe muntele de lângă Mănăstirea Putna, cum am urcat și vara trecută, aș da ea acolo… să se întâmple să vină și ea în vacanță la Putna, să urce acolo la cruce din coincidență exact când urc și eu… doar noi doi în vârful muntelui… ce nebunie! la fel cum visam când eram mic cu Lăcrimioara! dar de data asta nu mi-am imaginat că Iulia are accident pe munte și eu o salvez! (râzând) Am oprit imaginarea la momentul întâlnirii… aș vrea să pot visa la fel ca-n copilărie… să nu existe limite…

Aoleu! am uitat-o pe Sabina! acum mi-am adus aminte! și pe ea am iubit-o în liceu… îi scriam poezii… oare le mai are?

„Monstrul” și niște fete: pericolul adevărului

de Adrian Țofei (11.11.2011)

Analiza unor experimente și procese extrascenice din crearea textului dramatic și a rolului din spectacolul „Monstrul”

Am probleme psihice și sunt îndrăgostit de o fată superbă; ea mă respinge, iar eu o răpesc. Cum dezvolt eu situația asta în mod realist în scris și cum mi-o asum în rol astfel încât să fie o bucată foarte bună în cadrul monodramei la care lucrez? – aceasta era problema mea acum câteva luni.

Revelația a venit în urma unui curs de pedagogie teatrală, curs practic la care am făcut un dicteu psiho-emoțional pentru cele cinci minute anterioare începerii dicteului, scurse de la intrarea doamnei profesor în sala de curs. Am încercat să-mi exteriorizez procesele psiho-emoționale subconștiente fără a le mai filtra prin conștient, fără a le cenzura; e un exercițiu de vulnerabilitate/sinceritate absolută. În acele cinci minute anterioare dicteului, dumneaei vorbise despre pedagogie în Arta Actorului, dar eu m-am trezit zicându-i în dicteu că-n acel timp, aducându-mi aminte de faptul că cineva-mi zisese cândva că dumneaei s-ar fi culcat cu un student (zvonul e fals), îmi imaginam cum ar fi să o sărut, încercând să înțeleg dacă ar fi posibil ca un student de vârsta mea să aibă plăcere reală făcând sex cu dumneaei. Astfel descopeream că, deși doamna profesor ne vorbise despre pedagogie în Arta Actorului, iar eu reținusem și înțelesesem ceea ce vorbise, de fapt trăirile mele subconștiente erau cu totul altele, mult mai carnale, adevăratul meu punct de concentrare fiind cu totul altul decât cel evident. Nu e o noutate; au descoperit alți mari psihologi că, de exemplu, până și legătura dintre mamă și fiu sau dintre tată și fiică are în subconștient fond sexual; dar una e să citești în cărți lucruri de genul ăsta și alta e să le experimentezi pe propria piele; dacă le afli de la alții le înțelegi doar rațional și funcționează ca preconcepții, adică ai impresia că știi totul și de fapt nu știi nimic, iar certitudinea că știi nici nu te lasă să cauți să descoperi adevărul, care poate să nu coincidă cu adevărul descoperit de alții, fiindcă circumstanțele sunt altele. Le poți înțelege cu adevărat, cu toată ființa ta, le poți proba valoarea în circumstanțele prezentului doar dacă le experimentezi.

Încercam în acea perioadă să-mi finalizez monodrama, atât textul, cât și rolul și spectacolul propriu-zis, fiindcă toate trei au evoluat în paralel pe parcursul unui an de zile și continuă să evolueze. Lucrând cu noi la Galați aceeași piesă pentru licență pe care a lucrat-o în paralel și la UNATC, Mircea, profesorul meu din facultate, ne povestise câte ceva despre fetele din distribuția „Niște fete” de la București. Am reținut numele uneia dintre ele; habar n-aveam cine e, dar suna bine numele și parcă-mi zisese Mircea că ea ar fi cea mai interesantă. Am devenit foarte curios de ceea ce fac fetele în acel spectacol „geamăn”. Fiind absolut fascinat de Ion Cojar și de Mircea ca fost student al său și unic conservator al metodei sale, nu aveam cum să nu fiu curios de fetele pe care le-a ales în distribuție; m-am gândit că trebuie să fie cu adevărat speciale odată ce Mircea, în imaginația mea, iubea numai actorii care urau teatrul și iubeau omenescul. Cu timpul au ajuns în lista mea de „prieteni” pe Facebook. M-a și întrebat Mircea la un moment dat (mai în glumă, mai în serios) dacă-mi plac fetele lui, sau de care-mi place mai mult; din poze, chiar era cea mai interesantă cea de care-mi zisese Mircea.

Știam unde vreau să ajung în parcursul dramatic al monodramei: tipul sărit de pe fix răpește fata care-l respinge. Problema era că habar n-aveam în ce circumstanțe aș face eu un astfel de gest; nu puteam să scriu decât încercând să mă imaginez pe mine în diferite situații, mai ales că tot eu urma să joc; deci, căutând parcursul dramatic al textului, lucram și la rol. Dar problema era că oricât m-aș fi imaginat eu în situațiile respective, nu aveam cum să-mi dau seama cum aș fi reacționat cu adevărat dacă aș fi fost confruntat cu ele în viața reală; nu găseam nici analogii relevante. Așa că mi-am adus aminte de dicteul de la cursul de pedagogie teatrală, mi-am adus aminte c-am fost fascinat de Sânziana (ultima clasă Cojar) în „Port” la Studioul Casandra cu mult timp în urmă, mi-am adus aminte că sunt interesante Iulia, Simona și Cristina din spectacolul lui Mircea de la UNATC, mi-am adus aminte că mi-a părut interesantă Ioana când am văzut-o pe holuri la admitere la masterat și-am început să „rumeg”: cu siguranță trebuie să existe o metodă prin care să folosesc dicteul pentru a-mi amplifica fascinația față actrițele firescului lui Cojar până la obsesie, până într-un punct apropiat de situația din textul monodramei!

Trebuie să recunosc că soluția n-a fost totuși una „rumegată”, ci-a venit intuitiv, pe neașteptate, într-un moment de inspirație (evident, pe fondul preocupărilor anterioare, a energiei investite în proiect). Am acționat pe Facebook asupra respectivelor actrițe exact așa cum am simțit, fără niciun fel de cenzură, dar fără a forța nota, fără a grăbi sau exagera procesul, pentru a nu fi doar un joc masochist, ci pentru a stabili o relație reală.

Interacțiunea cu Simona a fost de departe cea mai umană, fiindcă s-a dovedit a fi și ea, ca și mine, o persoană foarte vulnerabilă, capabilă de a se deschide în fața unui străin pe internet, fascinată și ea de adevăr în Arta Actorului, dornică de a se exprima fără autocenzură; nu s-a întâmplat nimic conflictual, prin urmare nu m-a ajutat în ceea ce urmăream eu, dar m-am ales cu o amică pe messenger capabilă să mă întreacă în lungimea mesajelor când se apucă să vorbească de procesul scenic al actorului, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat!

Cristina mi-a părut din start mai dură în poze, plus că-mi zisese și Mircea că are potențialul de-a fi așa pentru rolul din „Niște fete”; am considerat că mai ofertant e ca personajul la care lucram eu să fie respins de o fată de la care să nu se aștepte deloc la o astfel de reacție, iar eu m-aș fi așteptat cu ușurință la ceva mai dur din partea Cristinei, deci n-aș fi fost cu adevărat contrariat. Mă rog, am văzut că e zodia rac (la fel ca și mine) și-am încercat să schimb două vorbe, dar nu mai știu ce-a ieșit… oricum… nu ceva important. Am renunțat la relaționare, n-am mai insistat.

Cu Ioana am făcut o greșeală pentru că m-a pus dracu’ să leg o discuție zicându-i lucruri rele despre un fost amic de-al meu, actual coleg de-al ei; am realizat pe loc greșeala, dar mesajul era deja trimis; m-am simțit foarte vinovat față de Robert, dar în același timp am realizat că de fapt tot mie mi-am făcut singur rău, că acum Ioana și colegii ei vor gândi „ce om de nimic e Adrian Țofei, dacă-și bârfește foștii prieteni…”; așa că m-am simțit prost și față de ea și n-am mai avut tupeul de-a mai continua interacțiunea, dar nu înainte de a-i lăsa un comentariu pe wall-ul Facebook în care i-am zis ce simțeam în legătură cu ea: că ar fi genul de persoană pe care o pot cunoaște la nivel intuitiv, dintr-o singură privire (nu i-am zis chiar așa, nu mai țin minte cum i-am zis exact, dar asta a fost ideea). Mă refeream la un schimb de priviri normale, ca între oricare două persoane pe holul UNATC, dar cărora mi-a fost ușor să le atribui în imaginația mea conotații mai speciale, fiindcă-mi era simpatică.

Nu țin minte să fi urmărit metodic să provoc conflicte reale între mine și Simona, Cristina și Ioana doar pentru a continua scrierea dramatică sau pentru analogii în lucrul la rol; pur și simplu încercam să acționez pe Facebook asupra lor din orice impuls pe care-l simțeam în legătură cu ele, fără a mă gândi la consecințe, cu speranța că ceva constructiv se va întâmpla la un moment dat, ceva ce mă va surprinde și pe mine, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când dau frâu liber vulnerabilității mele.

Iulia era mai specială în ochii mei. Cafenie și drăgălașă, îmi aducea aminte de o fostă colegă de școală generală mai închisă la ten de care am fost eu îndrăgostit din clasa I-a până printr-a VII-a (prima mea dragoste), colegă căreia nu i-a plăcut de mine. Și mi-am zis cumva că trebuie neapărat să „apăs pedala” cu Iulia, fie ce-o fi, fiindcă cea mai mică senzație de respingere din partea ei mi-ar activa memoria afectivă, adică mi-ar reactiva trăirile avute în școala generală când fugea acea fată de mine. Și n-am intuit greșit! Eu îi scriam pe Facebook ditamai mesajele, iar ea-mi răspundea la repezează cu un cuvând sau nu-mi răspundea deloc; nu mi-a picat bine; mai ales prin comparație cu Simona, care sărea imediat cu poveștile dacă ziceam eu o propoziție. Se comportă Iulia așa în mod repetat, eu îi zic lui Mircea că nu vorbește fata cu mine, el zice că fata nu mă cunoaște, dar pentru mine nu e un răspuns liniștitor – Simona cum de vorbește? că nici ea nu mă cunoaște! Las frustrarea să se acumuleze în mine; la un moment dat își pune Iulia la profil o nouă poză, iar prima mea reacție interioară e ceva de genul „Scoate-ți repede poza asta că nu te avantajează deloc!”; îmi cenzurez impulsul de a-i comenta la poză și de a-i zice lucrul ăsta, fiindcă e aiurea să te bagi în sufletul omului fără să ai vreo treabă cu el, dar în următoarea fracțiune de secundă realizez că e posibil ca un astfel de comentariu din partea mea să declanșeze în Iulia exact reacția de care am nevoie pentru a-mi înțelege rolul și a-mi finaliza monodrama, adică pentru a descoperi ceea ce-aș simți eu dacă aș fi respins încercând să ajut în felul meu fata care-mi place, adică fiind sincer cu ea – exact asta fiind situația din monodramă. Nu aveam de unde să știu ce simte personajul literar când este respins de fata pe care-o iubește tocmai când el încearcă să facă totul pentru ea, dar puteam afla ce simt eu într-o situație mult mai lejeră decât cea din text, dar similară în modul în care se îmbină circumstanțele.

Nu pot zice ce-am comentat la poza ei și nici reacția ei, fiindcă folosesc în spectacol unele dintre aceste evenimente (modificate pentru a servi structurii dramatice) și nu vreau să stric surprizele. Dar ideea e că ea a avut o reacție foarte fermă la care chiar nu m-am așteptat, una care poate fi înțeleasă foarte ușor ca fiind de respingere; am încasat-o, am simțit cum mă transfigurez puțin stând în fața laptopului, dar după câteva secunde m-am calmat și-am realizat că un dicteu psiho-emoțional făcut pentru acele fracțiuni de secundă din momentul încasării reacției ei ar putea fi cheia continuării lucrului la text, la rol și chiar la spectacol. Eram sigur c-au existat în acele fracțiuni de secundă impulsuri subconștiente distructive îndreptate către ea, așa c-am făcut dicteul, încercând să le aștern cu pixul pe hârtie, să aștern tot ce-mi vine în minte când mă gândesc la acele momente, fără a trece ceva prin filtrul conștientului; n-a fost un lucru ușor, pentru că știam că era posibil să descopăr despre mine lucruri care să vină în contradicție cu imaginea mea despre mine. Am descoperit astfel de lucruri, m-au transfigurat când le-am citit ulterior și le-am conștientizat, dar m-au ajutat să înțeleg că aș putea fi capabil în anumite circumstanțe de actele șocante comise de personajul literar. E ca atunci când zici la nervi că-ți vine să omori pe cineva: nu-l omori, fiindcă intervine autocontrolul, dar acel impuls de moment de a-l ucide e unul foarte real, blocat imediat de conștient, dar care poate fi din nou accesat prin dicteu psiho-emoțional în caz că, de exemplu, ai un rol în care trebuie să ucizi și astfel trebuie să ajungi să crezi că ești capabil să ucizi, să descoperi circumstanțele și motivațiile pentru a ucide. Sau, cum am făcut eu, să împuști doi iepuri dintr-o lovitură: scrii textul și lucrezi și la rol simultan.

Au urmat repetiții în care am probat, pe rând, toate lucrurile descoperite în experimentele cu fetele de la UNATC, plus multe alte evenimente reale legate de alte fete din viața mea. Mi-am adus aminte și de comentariul mai vechi făcut pe wall-ul Ioanei; cred că l-am căutat jumătate de oră prin arhivă, fiindcă nu-mi aduceam aminte exact cum m-am exprimat atunci; am făcut un mic dicteu și-n legătură cu faptul că Ioana n-a avut nicio reacție la acel comentariu și-n legătură cu momentele cu Sânziana din 2007 de la Studioul Casandra și-n legătură cu multe alte momente din viața mea, dar nu vreau să intru în detalii pentru a nu fi previzibil spectacolul. Mi-am folosit imaginația și-am îmbinat toate lucrurile descoperite în mod omogen realist-psihologic. Rolul a schimbat textul, textul a schimbat rolul, experimentele și amintirile mele cu alte fete au schimbat și rolul și textul etc. Toate elementele s-au influențat reciproc și a ieșit spectacolul „Monstrul”!

Multe dintre lucrurile pe care le-am descris mai sus n-au fost conștientizate total decât abia în clipa de față; practic, am apelat din nou la un mic dicteu pentru a putea explica ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat în acele momente; majoritatea experimentelor n-au fost premeditate, ci făcute intuitiv.

M-am întâlnit recent cu Iulia la un fel de audiție. Ne-am așezat unul lângă celălalt pe scaune. Construindu-mi în capul meu o Iulie rea, de care aveam nevoie în lucrul la monodramă, m-a blocat adevărata Iulie în momentul în care m-a privit în ochi; nu era Iulia din capul meu. M-a privit și m-a întrebat ceva, dar n-am auzit-o pe bune; i-am zis „Lasă-mă puțin, că sunt cu gândul în altă parte…” Am căzut în mine pentru câteva secunde, am realizat că nici măcar nu i-am zis „Lasă-mă te rog puțin…”, ba chiar am bruscat-o puțin cu vorba, de parcă ar fi Iulia rea folosită de mine în lucrul la „Monstrul”, pe care trebuia să mă răzbun; gândind astea, am reușit să fac diferența dintre fata reală și simpatică de lângă mine care nu-mi vrea răul și imaginea pe care mi-o construisem eu despre ea și așa am încheiat experimentul: Iulia, așa cum am cunoscut-o la două întâlniri în legătură cu acea audiție, e o fată de încredere, plină de omenesc, iar imaginea cu care lucrasem eu la monodramă nu mai are nicio legătură cu persoana ei, rămânând doar o persoană creată în mintea mea pe care o voi folosi în continuare doar în spectacol.

Lucruri interesante: în „Niște fete” de Neil LaBute este vorba despre un scriitor care face în așa fel încât să-și rezolve probleme cu fostele iubite înregistrând pe ascuns respectivele întâlniri (care devin conflictuale), pentru a le folosi în creațiile sale literare. Simona, Iulia și Cristina aveau respectivele roluri în varianta spectacolului lui Mircea de la UNATC; nu sunt sigur dacă acțiunile personajului din acea piesă (lucrată de Mircea și la Galați, unde am asistat la repetiții) m-au inspirat cumva să fac ceea ce-am făcut, dar cu siguranță am acum „cărnoase” analogii pentru rolul din spectacolul care e în lucru pentru dizertație, fiindcă urmează să-l joc pe Guy, scriitorul din „Niște fete”!

Problemă: nu mai știu sigur când am acționat asupra fetelor de la UNATC fără planuri ascunse, din pură simpatie și când am acționat cu scopul asumat de-a provoca lucruri care să mă ajute în construcția structurii dramatice. Privind în urmă, nu mai zăresc foarte bine limita dintre viață și jocul convențional transformat de mine în viață – acesta-i pericolul căutării adevărului absolut în creația artistică în domeniul meu, dar în același timp e necunoscutul care-mi menține interesul viu. Cum zicea și Ion Cojar, „arta actorului este un mod specific de a gândi”!

P.S.1: Mi-a zis o prietenă că ceea ce-am făcut eu pare încercarea unui manianc de a agăța fete frumoase pe internet. Așa este, mi-am asumat rolul ăsta pentru o vreme, dar diferența dintre mine și un adevărat maniac este că maniacul nu oprește experimentul după câteva luni.

P.S.2: N-am hărțuit nicio actriță. N-am experimentat pe fetele de la UNATC, ci pe mine însumi, pe trăirile mele subconștiente în legătură cu interacțiuni virtuale cu actrițele, interacțiuni ce nu au ieșit din sfera normalului.

„Monstrul” – fragment din spectacol

Fragment din spectacolul de teatru independent „Monstrul” de/regia/cu Adrian Țofei, filmat în Play Teatru-Cafe (4.11.2011):